Dintr-un concurs de împrejurări, am ajuns să îmi fac vacanța de iarnă la Sighișoara. Aveam câteva tichete de vacanță, pe care puteam să le folosesc doar în România, am vrut să le folosesc într-un oraș istoric, ca să închei anul 2018 frumos.
Ce nu am realizat înainte e faptul că orașul și cetatea sunt destul de mici încât cele 4 zile pe care le-am rezervat au fost mult prea multe.
Chiar am și dat o fugă la Sibiu de am ajuns să fiu cazat în două locuri în același timp.
Mi-a mai rămas o zi în care nu știam ce să fac. Așa că m-am uitat pe TripAdvisor și cumva am descoperit o Rezervație de stejari seculari.
Nu am mașină, așa că am decis să merg pe jos. M-am gândit că 8km nu sunt prea mulți. Pot să fac două ore până acolo, bântui puțin, alte două ore până la hotel și asta mi-e ziua.
A trebuit să merg până acolo pe marginea străzii, pentru că nu era trotuar. Cred că era deja în afara orașului.
La un moment dat văd un cățel vai-de-el, care vine spre mine, neamenințător. Ne întâlnim, ne salutăm și fiecare își vede de drum. Sau cel puțin asta am crezut că o să se întâmple.
De fapt cățelușul a decis să mă adopte și să meargă cu mine.
Mi-am dat seama că merge cu mine când am decis să scurtez puțin și să merg pe un drum forestier (Care s-a dovedit să fie doar o vale sculptată de apă). Cățelul a venit după mine. În mintea mea, i-am zis Zdreanță.

Ajuns cumva pe platoul rezervației, în timp ce încercam să îmi dau seama unde e stejarul ăla de 700 de ani, aud niște câini lătrând. Am crezut că mai e cineva acolo cu câinele.
N-a fost să fie.
Îmi dau seama că e doar câinele, și e cam la fel de mare ca mine (ceea ce nu e greu).
Alți câini încep să latre și se apropie. Nu mă atacă.
Abia când vine al patrulea câine, toți încep să înainteze strategic spre mine.
Zdreanță, care era de trei ori mai mic decât oricare din ei, se așează în fața mea.
Se spune că dacă un câine vrea să te muște, nu se sinchisește prea tare cu lătratul. Ăștia nu se prea sinchiseau să latre.
Am găsit un ciumag și m-am urcat într-un copac căzut. Eram pregătit să mă apăr. În timp ce eram în copac, am descărcat aplicații care ar fi trebuit să scoată sunete de enervat câinii. S-au enervat, dar nu destul încât să plece.
După câteva minute de tensiune, câinii au început să plece. Doar unul a rămas să își lingă buricul (de fapt altceva, dar nu vreau să fiu scârbos).
Am coborât ușor și am plecat tiptil de acolo.
Lingătorul de buric m-a văzut, dar i-a fost prea lene să mai facă ceva.
Poate nu am fost în pericol chiar așa de grav cum am crezut atunci pe monent.

Într-un final, am ajuns la stejar. Dar deja lătrau alți câini și nu am stat prea mult.

Am povestit această întâmplare pe blogul meu în engleză, HiHooi.